Cred si mi-e de-ajuns

A fost undeva, in trecut, o perioada grea. Cum multora li se intampla. O lectie – dureroasa – sa invat sa fiu atenta in cine ma incred. Intinzand mana sa ajut am fost trasa in capcana ipocriziei si a falsitatii. Nu stiam pana atunci ca binele poate fi rasplatit cu rau, ca daca incepi sa dai ti se cere mai mult, tot mai mult, pana cand ar trebui sa te anulezi tu. Si cand am spus “stop” am fost aruncata la cosul de gunoi, fara regrete si fara remuscari. Din cand in cand doar isi mai amintea sa-mi mai faca cate “o bucurie”, ca nu cumva sa ma ridic , sa uit, sa ma inzdravenesc. Toate framantarile, lacrimile si tot zbuciumul meu se termina invariabil cu un mare “de ce”, la care nu primeam niciun raspuns.

La un moment dat, ca un copil  care obosit de plans adoarme,  si lacrimile mele au secatuit. Eram ca un robot care-si facea treaba, concentrandu-se doar la ceea ce facea, fara sa mai lase timp intrebarilor si interpretarilor. Apoi, printr-o intamplare fericita, pusa la cale de Dumnezeu, l-am intalnit pe Sfantul Antonie cel Mare. Am primit in dar o iconita mica, din lemn, simpla, fara rama, pictata extraordinar de frumos in nuante de verde, sterse pe-alocuri de timp. O icoana mica, in care cel ce pictase reusise sa imprime atat de clar imaginea sfantului, imagine din care te patrundea linistea si seninatatea. Am multumit  si-i voi multumi mereu  pentru aceast dar.

A fost colacul de salvare al sufletului meu. Am inteles ca sfintii vin catre tine, iti intind mana, iti dau putere si incredere sa mergi mai departe, in lumina, cu speranta. Am inteles ca nenumaratele mele „de ce-uri” nu-mi folosisera la nimic, doar ma tintuisera in starea aceea cleioasa, din care nu ma puteam ridica. Seri la rand, ca la un fel de intalniri miraculoase, ma asezam in genunchi rugandu-ma. Norii nu s-au risipit deodata, dar am acceptat si am primit totul cu o alta atitudine. Noi, ca suflete mici, ne simtim impovarati de griji, de necazuri, de lipsuri, de suparari – toate trecatoare – de multe ori scapandu-ne adevarata lumina din spatele norilor. Caci nu ni se da niciodata mai mult decat putem duce si nu ni se cere niciodata mai mult decat putem face. Totul e doar sa ai mereu incredere ca esti ajutat (de multe ori si cand nu ceri ajutor), ca esti sustinut, chiar si cand nu vezi asta si crezi, naiv, ca e meritul tau.

Astazi e sarbatorit Sfantul Antonie cel Mare, un sfant aproape de mine, de noi, un sfant care vine in ajutor cand il chemam, care ne duce de mana pe cararea timpului.

In timp, am inteles ca fericirea sufletului nu sta in confortul material, in scaunul caldut al vietii, ci vine din depasirea obstacolelor si a  incercarilor. Iar daca cineva iti pricinuieste durere, e doar ca tu sa inveti inca o lectie, iar Dumnezeu sa te aline.

Reclame

1 gând despre „Cred si mi-e de-ajuns”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s